Despre măcelari

 Preluată de pe site-ul https://www.simplybucharest.ro

În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la trecerea sa la Domnul: 

• 

  Preluată 
  www.simplybucharest.ro

  „La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.” 

Preluată 
www.simplybucharest.ro

Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul au făcut oamenii! 

• „Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937” publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din Vitan!

Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei, în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs alimentar. 

Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59, Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie: 

• „Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul 1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara, îşi aveau scaunele lor de carne”. 

I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”. 

În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de vite”. 

Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă: 

• „La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, … Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32 Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ oraşului acestuia. 
• Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale; dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă. 
• Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ. 
• Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză. 
• Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. ….. 
• Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună, grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ. 
• Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ, nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ. 
• Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ, Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol., Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.” 

Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul oraşului, pe malurile Dâmboviţei. 

„Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului. 

Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea Veche sau în cuprinsul oraşului: 

• „Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga …. pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”. 

Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală, financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi. 

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului” au trimis la data de 6 februarie 1831 „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie”. 

„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic, au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.” 

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”. 

„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această decizie şi a stabilit că: 

• „Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”. 

După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului, unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”. 

În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței, între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul „Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842. 

Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul: 

• „… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”. 

Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi Râmnicu Sărat. 

În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul străzii Foişorului. 

Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii moderne a cărnii. 

Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a deşeurilor organice de origine animală. 

Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar, săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948 până ce au dispărut cu totul în anii ’70.

Și totuşi! Ce mâncau măcelarii?

    ▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile. 

Preluată de pe 
www.simplybucharest.ro

Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.

    ▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda. 

    ▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.

    ▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.

    ▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.

    ▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.

    ▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).

    ▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.

    ▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!

    ▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.

    ▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!

    ▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.

 

Lista de bucate

Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.

 

1. Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii.  Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
2. Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
3. Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
4. Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
5. Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
6. Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
7. Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
8. Tocană măcelărească.
9. Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
10. Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
11. Tocană din piept de porc.
12. Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
13. Rotocoale de berbec la grătar.
14. Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
15. Ciorbă de burtă.
16. Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
17.  Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
18. Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
19. Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
20. Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
21. Nucă de porc la cuptor.
22. Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
23. Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
24. Pizdulice la grătar
25. Tocană din nucă de porc.
26. Piept de porc cu varză călită.
27. Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
28. Garf şi antricot de porc la grătar.
29. Capac de porc sau de mânzat la grătar.
30. Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
31. Ciolan de porc, copt la cuptor.
32. Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
33. Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
34. Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
35. Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
36. Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.

Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne! 

Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.

Spor la citit!