Preluată de pe site-ul https://www.simplybucharest.ro
În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea
Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte
grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie
Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu
devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la
trecerea sa la Domnul:
- „La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este
aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor
grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului
catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă,
spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti –
azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului
lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu
hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi
turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce
acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care
altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de
verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi
verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.”
Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a
dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul
au făcut oamenii!
- „Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937”
publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele
centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această
importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din
Vitan!
Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului
bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau
sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei,
în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se
tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs
alimentar.
Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în
„Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59,
Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie:
- „Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din
vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul
1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica
Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de
neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă
parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara,
îşi aveau scaunele lor de carne”.
I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare
într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii
locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.
În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de
azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele
Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că
mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a
distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au
mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de
vite”.
Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și
practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit
printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le
respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la
Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă:
- „La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776,
… Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32
Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o
vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în
loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este
întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se
orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a
deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ
pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ
oraşului acestuia.
- Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ
însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale;
dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ
ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă.
- Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ
lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum
înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ.
- Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai
sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea
dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din
Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză.
- Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se
păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum
s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté
celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi
pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. …..
- Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă
dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie
oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună,
grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ
cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va
face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ.
- Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ,
nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea
şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ.
- Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea
nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω
Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a
Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ
şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma
Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ
Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ,
Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ
Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol.,
Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ
Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ
hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu
scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela
mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.”
Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce
Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare
activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul
oraşului, pe malurile Dâmboviţei.
„Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea
oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul
râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului.
Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti
Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea
Veche sau în cuprinsul oraşului:
- „Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga ….
pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte
şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să
îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi
să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul
poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele
să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a
fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe
şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”.
Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au
adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern
un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală,
financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi.
Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi,
Mahalagii ot mahalaoa Popescului” au trimis la data de 6 februarie 1831
„Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor
Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler,
Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru
mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna
punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”.
Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi
sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor
ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc
ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie”.
„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem
într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al
treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd
măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic,
au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.”
Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un
pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin
Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă
locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui
slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri
sînt în marginea apei Dîmboviții”.
„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi
paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această
decizie şi a stabilit că:
- „Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte
de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa
Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste
zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”.
După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate
de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat
spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului,
unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”.
În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile
stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o
zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței,
între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua
Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul
„Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842.
Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului
Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul:
- „… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul
Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această
Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume
Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”.
Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă
cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este
împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi
Râmnicu Sărat.
În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul
Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda
primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului
pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul
străzii Foişorului.
Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților
specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii
moderne a cărnii.
Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în
Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor
dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de
mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a
deşeurilor organice de origine animală.
Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind
şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar,
săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi
construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea
numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii
transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948
până ce au dispărut cu totul în anii ’70.
Și totuşi! Ce mâncau măcelarii?
▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu
funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate
mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea.
Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau
patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare,
Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile
creştine, cu o singură excepţie: posturile.
Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în
ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și
Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo
„unde au împărțit alimente copiilor săraci”. ▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la
dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi
materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat
permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la
director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o
„prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată
la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând
automobile Mazda.
▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau”
destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la
„Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la
„Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în
Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan).
„Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al
străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi.
Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura
(cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.
▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului.
Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul
fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo
trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau
păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.
▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…)
pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi
şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu
refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc,
şuncă de Praga.
▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a
produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei
care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o
cinzeacă de ţuică.
▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a
mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar
de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi,
mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).
▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi
tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.
▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi
heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la
ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!
▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte
picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.
▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul
Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă.
Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui
cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe
care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu
ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ
pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi
pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se
înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele,
ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile
ştiau să toarcă şi să împletească!
▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume
proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile,
vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde,
mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite,
însoţeau de regulă felurile cu carne.
Lista de bucate
Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de
„fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare
aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i
s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.
- Anghimaht (din
germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu
sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că
era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul
singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai
de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii.
Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un
ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe
an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai
ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau
cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul
singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii. Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae
Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa
Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică
cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele
aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
- Limbă de vacă, cu
maioneză sau cu mujdei cremă.
- Pastramă de capră
sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
- Supă din coadă de
vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
- Ciorbă din
picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
- Picioare, urechi
şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
- Supă din rasol de
vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca
cu hrean.
- Tocană
măcelărească.
- Ciorbă din cap de
piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
- Supă din cap de
piept, de mânzat sau de vacă.
- Tocană din piept
de porc.
- Momiţe, fudulii (porc sau berbec),
măduvioare, creier la grătar.
- Rotocoale de
berbec la grătar.
- Maţe de miel
împletite şi prăjite în tigaie.
- Ciorbă de burtă.
- Tuslama (muchie şi
mură de burtă cu mujdei).
- Inimă, rinichi,
splină de porc (măruntaie) la grătar.
- Jumări de porc,
tescuite, cu ceapă.
- Untură de porc pe
pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
- Ciorbă din rasoale
de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
- Nucă de porc la
cuptor.
- Mâncare cu sos,
din limbă de vacă şi măsline.
- Muşchi de porc sau
de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
- Pizdulice la grătar
- Tocană din nucă de
porc.
- Piept de porc cu
varză călită.
- Friptură de ied la
cuptor (de Sfintele Paşti).
- Garf şi antricot
de porc la grătar.
- Capac de porc sau
de mânzat la grătar.
- Spată, ceafă şi
fleică de porc la grătar.
- Ciolan de porc,
copt la cuptor.
- Fasole cu cârnaţi,
cu ciolan sau cu costiţă.
- Drob din măruntaie
de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
- Ghiudem (mai rar
babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
- Vrăbioare şi
antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
- Caltaboşi în
zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.
Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea
bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!
Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau
gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze
cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după
ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc
şi au băut cu măsură, mai ales vin.
Spor la citit!