Un pic de istorie gastronomică

Fiecare fărâmă de mâncare pe care o ducem la gură,fiecare sorbitură de zeamă ascunde sâmburele unei istorii, pe care dacă o vei cunoaște s-ar putea să ți se creeze mai mult decât delicii gustative.Poate chiar nu este o întâmplare că atât la noi cât și prin lume primii care au scris sau copiat cărți de bucate au fost oameni școliți, cărturari poate, călugări,tipografi,librari sau pur și simplu folcloriști culegători de rețete și altele din popor. Aflăm multe din cronicile vremilor  dar citind o carte de bucate vom află și ce se mânca ce transformări erau în societate ce noutăți apăreau în ingrediente deci putem avea o analiză completă a unei epoci.

 Există personalități marcante în rândul bucătarilor care chiar dacă unii dintre ei cum este Guillaume Tirel, cunoscut  Taillevent primul adevărat master chef (secolul 14) doar copiază rețete găsite în manuscrise găsite în mânăstiri, el fiind totuși recunoscut că unul dintre primii scriitori de cărți de bucate.

 Sau pe François Vatel (1631-24 aprilie 1671), pe care poate vi-l aduceți aminte din filmul cu Depardieu, acel bucătar renumit pentru banchetul organizat pentru 2000 de persoane, care s-a sinucis disperat de întârzierea livrării fructelor de mare și altor a necesare banchetului.

 Să ne amintim și de Archestratos  poet din secolul al 4 înainte de Christos considerat părintele gastronomiei care în poemul Viață Luxului menționează niște rețete din zonă mediteraneană. Dar și de cartea de bucate din antichitatea română Ars Magirica în 10 volume cea a lui Apicius ( atenție au fost trei persoane menționate cu acest nume , aici este vorba de nr. 2 născut și trăit la graniță dintre sec I înainte de Hristos  și secolul I după).Pe langă preparatele care poartă numele acestui autor, în edițiile de-a lungul timpului  mai apăr și alte preparate numite după celebrităti ale vremurilor– ceea ce i-a condus pe istoricii gastronomiei la teoria că, pe măsură ce timpul a trecut, cartea a fost completată cu rețete de diverse personaje care le-au adăugat în continuarea celor deja existențe.

 Astăzi, cele zece cărti diferite atribuite lui Apicius cât și cea a lui Archestratos reprezintă un fel de Biblii gastronomice pentru artă culinară (antică), iar importantă lor este cu atât mai mare cu cât s-a stabilit deja istoric că autorii diferiți care le-au creat au preluat foarte mult din cultură gastronomică a Greciei antice, adoptată de români că “pradă” de război. Lucru foarte interesant, dacă stăm să ne gândim la traiectoria lucrurilor: Grecia a stat la bază gastronomiei dezvoltate de Romă imperială, care la rândul ei a fundamentat gastronomia italiană, care la rândul ei a influențat, într-o oarecare măsură, gastronomia franceză, modelul în materie de artă culinară și cultură gastronomică europeană.

  Dar de ce să nu ne amintim și Christ Ioanin cu prima lui carte de bucate în 1865 unde este menționată sintagmă Bucătăria Română sau de Manuscrisul Brâncovenesc ( probabil scris de Stâncă Cantacuzino) din anul 1700. De Măria Maurer cu prima carte de bucate tipărită la București în anul 1847 sau de cea a lui Kogălniceanu și Negruzi din 1841. Sau aș mai adaugă de cea a lui Bacalbașa 1888, Ecaterina Comsa de la început de secol XX, sau mai nouă dar deja vechea cartea a ale Sandei Marin și să nu-l uit pe Radu Anton Român.Și dacă am menționat aceste personalități românești de ce să nu-l menționez și cartea MARELE DICȚIONAR GASTRONOMIC al lui Dumas tatăl. Aș mai aminti un autor de cărți din Grecia considerat părintele gastronomiei grecești moderne și care a repus pe tapet o sumediene de rețete uitate, Nikolaos Tselementes. Ce mâncăm astăzi că musaka sau pastitio lui se datorează.Și multe alte exemple.

  Și cum pot să-l uit pe cel care a scris: 

 "Nu uitați, ciocnind paharul/ Cu Spumos sau Ottonel,/Nici pe Colea bucătarul,/ Nici pe mine./

 PĂSTOREL."

  Că veni vorba de Păstorel el a evocat sute de rețete insă nu a lăudat decât doi bucătari în rubrică să „Cronica Gastronomului”: pe Sanda Marin și pe Nicolae „Colea” Olexiuc

Ce vreau să spun este că o carte de bucate nu este doar o înșiruire ci este chiar o istorie.Istoria gastronomiei poate fi deci periodizata că istoria lumii sau că istoria diferitelor ramuri ale artei.Altă era gastronomia în Antichitate în vremea lui Archstratos și altă este astăzi după cum observăm cu modificări în funcție de fiecare epocă.

 Aș mai menționa că în general crtile vechi până în secolul 18 prezintă rețete pregătite în zonă nobiliarra sau a celor bogați care își permiteau bucătari să zicem însă cu excepția mânăstirilor, Informații despre populația simplă aflăm mult mai târziu,.

 Între cartea de bucate a Stancăi Cantacuzino și cea a Măriei Maurer, o ruptură se produsese, fără doar și poate. Măria Maurer scaldă totul în unt, smintină, zahăr, lăsind deoparte savoarea parfumată a mirodeniilor. Adresindu-se unui mediu urban ce acum se construiește, bucătărita elimină chiar și parfumul busuiocului, aromă cimbrului, odorul izmei. Ne apropiem de o bucătărie rutinieră, retinută doar pentru a potoli foamea, fără a incintă privirea, a înnebuni papilele și a astimpăra curiozitatea stomacului. Nimic din grandoarea bucătărie franceze, atît de cercată și lăudată de Postelnicul Manolache Drăghici în a să carte de 500 bucate cercate tradusă în română și scrisă cu caractere chirilice în anul 1847.  Și da este vorba de aceiași persoană care scrisese și o Istorie în două volume a Moldovei.

 Un număr mare de termeni gastronomici care au la bază antroponime.

 Numele creatorului preparatului culinar sau al cocktailului (bucătar, cofetar, barman) a dat

 naștere unor diverse preparate după cum urmează:

 1.       salate precum caesar's, cobb;

 2.       torturi precum sacher, doboș; madlenelor

 3.       cocktailului mărgărită.

 

  Un număr mult mai mare de produse gastronomice au primit numele unor celebrităti istorice, politice și artistice, în cinstea cărora au fost create după cum urmează sau au fost denumite în cinstea unor impărati, regi, prinți, țări:

 1.       Sosurile béarnaise, albert; 

 2.       torturile alexander, napoleon, battenberg, șarlotă, 

 3.       cocktailurile king alfonso, bloody caesar, bloody mary 

 Deasemnenea pot menționa că numele unor duci, baroni, cancelari, ofițeri au dus la denumirea

 unor sosuri după cum urmează:

 1.       albufera, beșamel, a fripturii chateaubriand, a prăjiturilor lamingtons, bethmann, esterházy, jofră, a biscuiților garibaldi, dar și a cocktailurilor garibaldi, galliano. 

 

 Cunoscutul romancier american Ernest Miller Hemingway a dat numele unui cocktail, iar după Brillat-Savarin, magistrat, gastronom și scriitor francez, a fost denumită savarină. Cocktailul bellini, băuturile frangelico și benedictină, precum și carpaccio, au fost denumite astfel în cinstea unor cunoscuți pictori italieni. Prăjitura Pavlova poartă numele renumitei balerine, Anna Pavlova, iar sosul caruso, pe al tenorului italian Enrico Caruso. Există o serie de torturi care poartă numele zeițelor Artemis, Afrodită și Hera.

 Industria comercializării prăjiturilor a condus la denumirea unora  după personaje celebre de animație (Mickey Mouse, Minnie Mouse, Donald Duck, Nemo,  )  de film (Harry Potter, Spider-, Superman).

 Toponimele constituie  si ele o sursă importantă  denominația gastronomică.

Cocktailuri precum alaska, cuba libre, americano şi irish coffee, au fost „botezate” astfel după numele unor ţări. Prăjitura bakewell a primit numele unei provincii din Anglia, iar tortul Pădurea-Neagră al munţilor din Germania. Tortul linzer, gogoşile berlineze, prăjitura mocha, cocktailul chimayó, sosurile gorgonzola, roquefort, tartar şi hamburgerul au primit numele unor oraşe.

În continuare încerc să dau câteva exemple pe larg:

 

 1. Ouăle Benedict- Lemuel Benedict – Legendă gastronomică ne spune că acest preparat este legat de numele unui brocker de pe  Wall Street, Lemuel Benedict, care  întors la hotelul Waldorf-Austria după o noapte lungă în care a băut și petrecut, i-a cerut șefului de sală un remediu ciudat pentru mahmureală. El dorea o bucată de pâine prăjită, un ou posat, bacon și sos olandez. A primit comandă, dar în loc de pâine prăjită i s-a adus o briosă englezească și în loc de bacon, suncă presată. Astfel au luat naștere faimoasele ouă Benedict, poate cel mai gustos mic dejun din lume. Bineînțeles că și la acest preparat există mai multe variante de legende , una dintre ele leagă numele de cel al comandorului Elias Cornelius Benedict, iar o altă leagă prreparatul de celebrii frați John and Pețer Delmonico care aveau un restaurant în New Yorkul anilor 1820.

 

2. Nellie Melba-Desertul Melba: Helen Potter Mitchell a fost o faimoasă cantăreată de operă cunoscută sub numele de scenă Nellie Melba. În timp ce era cazată la Hotelul Savoy din Londra în 1897, bucătarul Auguste Escoffier a inventat în cinstea ei toastul Melba, niște felii foarte subțiri de pâine prăjită, servite de obicei la supe. De asemenea, în 1893, Escoffer a inventat piersicile Melba, o retetă de inghetată cu piersici și zmeură.  

 3. Suzanne Reichenberg- Crepes Suzette . Tot bucătarul Escoffer a fost cel care a inventat delicioasele Crepes Suzette, clătitele franțuzești servite cu lichior de portocală. Acest deșert a fost inventat în onoarea actriței și baronesei Suzanne Reichenberg, care a trăit între anii 1853 și 1924. Există povești care spun că un asistent de bucătar ar fi inventat faimoasele Crepes, dar acest lucru este improbabil, având în vedere că Escoffer este creatorul bucătăriei moderne franțuzești. Dacă sunteți interesați căutați cartea scrisă de acest mare bucătar.

 4. James H. Salisbury-Friptură Salisbury. Friptura Salisbury a fost creată de James H. Salisbury în 1886 ca un tratament pentru numeroase afecțiuni, precum gută, bronșită și tuberculoză. El credea că friptura de vită bine făcută trebuie mancată de trei ori pe zi și un pahar cu apă fierbinte trebuie băut înainte și după fiecare masă. În timpul Războaielor Mondiale, americanii au cerut că hamburgerul să fie redenumit friptură Salisbury, dar acest lucru nu s-a materializat.

 5. Robert Cobb-Salată Cobb. Robert Cobb a fost proprietarul faimosului restaurant Brown Derby din Hollywood. Într-o noapte din 1936, fiind nevoit să-i prepare o cină  fondatorului Teatrului Chinezesc, Sid Graumann, a făcut o salată cu ce a găsit prin frigider: salată verde, roșii, bacon, pui, ouă, avocado, ceapă verde și branză Roquefort. A fost atât de mândru de reușită să încât a adăugat-o la meniul restaurantului. În zilele noastre, salata Cobb este una din cele mai celebre din lume.

 6. Merele Granny Smith. În timp ce lucra la propria-i fermă din Sidney, Mary Smith a găsit un arbust mic în locul unde aruncase niște mere stricate cu puțin timp înainte. A replantat copacul și a cules fructele, niște mere verzi, cu arome potrivite pentru târțe. Le-a impărtit cu prietenii ei, iar în zilele noastre americanii și australienii incă recunosc aceste fructe sub denumire de merele bunicuței Smith.

 7. Caesar Caldini-Salată Caesar. Este complet greșit să credem că salată Caesar a fost numită după numele Impăratului Roman. De fapt, Caesar Caldini a fost cel care a denumit-o. Caesar era un proprietar de restaurant din Tijauna, Mexic, care, la fel că și Robert Cobb, a întocmit o salată în grabă cu ce avea prin bucătărie. Crutoane, salată, piept de pui, parmezan, suc de lămaie, ulei de măsline, ouă, sos de Worcestershire. Vă sună cunoscut?

8. Alfredo di Leio-Pastele Alfredo. Di Leio, un faimos bucătar italian, era îngrijorat din pricina nevestei sale, slăbită după naștere. A preparat un sos din smantană, unt și parmezan pentru a-i reda puterile. A adăugat apoi paște fettucine și a luat naștere o faimoasă retetă italienească. Popularitatea acestor paste s-a extins și în Statele Unite după ce Douglas Fairbanks și Mary Pickford au încercat rețeta chiar la restaurantul lui Alfredo în timpul lunii lor de miere în Roma.   

 9. Sylvester Graham-Pâinea Graham. Sylvester Graham a fost unul dintre primii americani care a susținut că pâinea albă și carnea trebuiesc evitate și a militat pentru consumul de fructe, legume și cereale integrale. Și-a făcut dușmani printre brutari și măcelari, dar a avut prieteni celebri precum Thomas Edison sau Joseph Smith. El a creat pâinea bogată în fibre și făcută din făină cunoscută în zilele noastre drept pâinea Graham.

10. John Montagu, al patrulea conte de Sandwich.  Povestea spune că Montagu era în timpul unei partide de cărti când i-a cerut unui servitor să-i aducă niște carne de vită prăjită între două felii de pâine prăjită, că să mănance cu o mană și să joace cu cealaltă. Alte legende spun că el scria sau vâna când a cerut primul fel de mâncare pe care astăzi îl cunoaștem sub denumirea de sandwich. Dar prima variantă rămane cea mai plauzibilă, fiindcă Montagu organiza jocuri de cărti care durau zile întregi.

11. Tort Sacher/ Sachertorte este în mod clar desertul ideal pentru iubitorii de ciocolată. Un foarte cunoscut desert vienez, care a fost inventat de către austriacul Franz Sacher în 1832 pentru Prințul Wenzel von Metternich. Încă din secolul al XVIII-lea au existat rețete care prefigurau apariția acestui tort în formă actuală. Însă în 1832, prințul Wenzel von Metternich i-a cerut bucătarului-șef să creeze un deșert special pentru a întâmpina câțiva invitați importanți. Cum bucătarul-șef se îmbolnăvește exact în acea perioadă, sarcină îi revine învățăcelului, Franz Sacher, care la vremea aceea era în cel de-al doilea an în bucătăria Matternich. Pentru că acest desert a fost apreciat și remarcat de invitații prințului, i s-a dus vestea că fiind un desert foarte bun. Tânărul Sacher și-a terminat stagiul de practică și a devenit bucătar-șef, iar mai târziu, după peregrinări prin Pressburg și Budapesta, și-a deschis un magazin cu delicatese  și vinuri în Viena, orașul natal. Tortul este compus din două straturi de blat pufos cu ciocolată, la mijloc are un delicios gem de caise și este îmbrăcat apoi într-o glazură de ciocolată. Se servește în mod tradițional cu frișcă neîndulcită.

12. Tort Linzer: Există două variante ale istoriei ale acestui preparat. Există o variantă a rețetei din 1696 păstrată într-un rețetar aflat la Biblioteca de Stat Austriacă. Dar există și o variantă mai veche 1653, într-o carte de bucate scrisă de o contesă din Verona și aflată la Abația benedictină Admont. Denumirea este controversată dar mulți susțin că ea vine  de la numele orașului din Austria. Cert este că acest preparat a fost comercializat prima oara de Johann Conrad Vogel, în 1823. Dar există deasemenea informații că acest preparat vine de fapt din Egipt fiind asemanataor cu unele desrturi care inca se fac acolo.

13. Ana Pavlova. este o prăjitură denumită după Anna Matveyevna Pavlova, celebra balerină și coregrafă din Rusia. Istoricii culinari spun că desertul pe care azi îl cunoaștem sub numele de „prăjitura Pavlova“ a fost botezat după balerina de origine rusă Anna Pavlova, care a vizitat pentru prima oară Noua Zeelandă în 1926 în timpul unui turneu in acea zona. Un bucătar de la Hotelul Wellington ar fi fost primul care a realizat rețetă, lăsandu-se inspirat de drapajul tutu-ului balerinei, care era de culoare albă și avea ca decor trandarifi roșii cu frunzulițe vrezi. De aceea, se pare că prezentarea initială a conținut căpsuni și kiwi, în încercarea de a imită cât mai mult posibil aspectul fuștei. Există însă o luptă pentru această prăjitură australienii considerând că ei sunt inventatorii.

14. Tort Doboș. Acest deșert poartă numele cofetarului Doboș Jozsef care a inventat în 1884 această prăjitură pentru impăratului Franz Jozef și soția să Elisabeta „Sissi“ și fiind prezentat pentru prima oară la prima Expoziție Generală din Budapesta în anul 1885. Dar și aici există controverse. Se spune că celebra cremă cu unt ar fi apărut din greseală, ”vinovatul” fiind un uncenic al celebrului Jozsef Doboș, care a pus zahăr în unt, de neconceput în epocă nimeni nu acceptă ca untul să poată fi îndulcit, fiind servit exclusiv sărat.. Josef Doboș insă nu a aruncat ”crema compromisă”, ci s-a gândit cum să o ”salveze”, și a adăugat ciocolată. Și uite așa a apărut cremă pentru această prăjitură dintr-o greșeală și dintr-un noroc. Rețetă originară a fost păstrată secretă de Dl. Doboș până la retragerea să când În 1906, a dezvăluit rețetă membrilor Asociației Cofetarilor din Budapesta, care au jurat să o păstreze doar pentru ei.

15. Madlene – Franța.Madlenă a fost făcută celebră de Proust, în volumul „In căutarea timpului pierdut“. unde personajul Swann mănâncă această prăjitură în formă de scoică foarte populare în  Commercy și Liverdun, în nord-estul Franței. Una dintre legendele care se leagă de istoricul acestei embleme gastronomice dulci, căci multe povestioare s-au "copt" în jurul prăjiturii, este cea legată de o tânără servitoare pe nume Madeleine. Fata se afla în slujba lui Stanislas Leczinski, regele detronat al Poloniei, care devenise duce de Lorena. Potrivit tradiției din această regiune, tânără a trebuit să înlocuiască produsele de patiserie ce purtau numele stăpânului său si care se faceau la curtea din Polonia,  și să pregătească altceva în locul lor pentru un banchet regal care se ținea în orașul francez Commercy.Și cum singura rețetă pe care o știa de la părinții ei era cea de aluat moale și pufos ca un fulg, față a copt o mulțime de astfel de prăjiturele, care s-au dovedit a fi extrem de apreciate de către oaspeții ducelui. Ca să o răsplătească pentru efortul ei, dar mai ales pentru că desertul cunoscuse un așa succes, Stanislas a decis să numească micuța prăjitură după numele credincioasei servitoare: Madeleine.

16.Cocktailul Margarita. Margarita este un cocktail mexican cu Tequila, Triplu Sec sau alt lichior cu aromă de portocale și suc de lămâie sau limetă, deseori servit cu sare pe marginea paharului. Cu aparitia acestei bauturi insa exista o multitudine de istorioare dar nici una nu se sustine in totalitate:

·        Carlos ”Danny” Herrera, proprietarul restaurantului Tijuana Rancho La Gloria, susţine că el a inventat băutura în 1938. Ce l-a inspirat? O băutoare pretenţioasă, se pare. O clientă a restaurantului, Margarita Cansino pe care o cunoaşteţi ca Rita Hayworth, a declarat că este alergică la toate băuturile spirtoase, cu excepţia tequilei, dar nu voia să bea tăria simplă. Astfel că Herrera a plecat de la shot-ul clasic de tequila, care era servit cu sare şi lime, şi a creat margarita.

·        O altă variantă conform lui Salvador Negrete, fiul lui Daniel Negrete, spune că Daniel a deschis un bar la hotelul Garci Crispo cu fratele său, David. În ziua anterioară căsătoriei lui David, Daniel i-a oferit acest cocktail drept dar de nuntă cumnatei sale, Margarita.Era o combinație în proporții egale de Triplu Sec, tequila și suc de limetă mexicană. Băutura nu era mixată și a fost servită cu gheață fărâmițată în mână. Proporție: 1:1:1 = 6:6:6 (33% tequila, 33% Triplu Sec, 33% suc proaspăt de limetă).

·        Un barman, Pancho Morales, a inventat Margarita pe 4 iulie 1942, într-un bar din Juárez, Mexico, numit Tommy’s Place. Se zice că o femeie a cerut o Magnolia (brandy, Cointreau și un gălbenuș de ou, totul acoperit cu șampanie). Morales nu știa prea bine rețeta, așa că a improvizat; rezultatul a fost un mare hit.Proporții: 2:1:1 = 4:2:2 (50% tequila, 25% Triplu Sec, 25% suc proaspăt de limetă).

·        O altă pretendentă pentru titlul de ”creator” al celebrului cocktail Margarita are pretenţii la tron, bazându-se pe numele ei. Margarita Sames din Dallas insistă ca ea a pregatit băutura pentru un grup de prieteni, în timpul unei vacanţe în Acapulco în 1948. Prietenul ei, Tommy Hilton a pus cocktail-ul în meniul barului din lanţul hotelier Hilton. Sames s-a mutat în El Paso, Texas, în 1958, unde era cunoscută pentru petrecerile sale generoase. În 1982 a apărut la o emisiune la NBC, unde a arătat metoda corectă de preparare a unei margarita.

·        Cu toate acestea, până în 1945, marca de tequila Jose Cuervo desfăşura deja o campanie pentru a promova băutura, afirmând: ”Margarita: este mai mult decât numele unei fete”. Astfel nu pare probabil că Margarita să fi inventat băutură, deşi având acelaşi nume ajută la construirea unui caz credibil.

·        Dar există o mulţime de femei după care băutura ar fi putut fi numită. Multe poveşti despre acest cocktail pretind că sunt numite după femei cu acelaşi nume, nu doar Margarita Sames.e exemplu, în 1941, barmanul Don Carlos Orozco lucra la un bar din Ensenada, Mexic. În timp ce se grăbea să facă cocktailuri, Margarita Henkel, fiica unui ambasador german, a intrat în barul lui. El i-a permis încerce unul din experimentele lui şi a numit băutura în onoarea ei.

·        Cu toate acestea, Margarita ar putea să nu fie numită după niciuna dintre aceste femei, ci poate fi doar o variantă a unui alt cocktail care a fost popular în timpul prohibiţiei: Daisy. De fapt, Margarita înseamnă ”margaretă” în spaniolă. Singura diferenţă dintre Daisy şi Margarita este că prima a fost făcută cu brandy, iar cea din urmă cu tequila. Cu toate acestea, este remarcabil să vedem ce face un simplu schimb de băuturi spirtoase pentru un cocktail. Câţi oameni au auzit astăzi despre Daisy? Margarita în schimb este un cocktail renumit peste tot în lume.

Şi în timp ce tequila este cea care îi dă cocktail-ului Margarita influenţele mexicane, au existat îndoieli cu privire la posibilitatea ca un asemenea cocktail să iasă din Mexic în anii 30 sau 40. Revista Imbibe scrie: ”Este greu de crezut că un mexican a inventat această băutură, deşi este complet posibil să fi fost inventat pe pământ mexican. Acest lucru se datorează faptului că Mexicul nu a avut niciodată o cultură a cocktail-ului şi până în prezent Margarita nu este niciodată consumată de localnici”.

17. Sosurile béarnaise: Acest sos nu provine, cum s-ar putea crede din cauza numelui, din regiunea franceză Béarn din sud-vestul Franței în zona munților Pirinei, ci a fost creat prin întâmplare în ziua de 24 august 1837 de bucătarul șef al hotelului „Pavillon Henri IV”, Maître Collinet, în Saint-Germain-en-Laye aproape de Paris. El a denumit sosul așa pentru că el însuși se trăgea de acolo. După altă teză, Collinet a dat numele în onoarea regelui Henric al IV-lea al Franței, un bearnez de origine.În fiecare caz, sosul bearnez a avut după numai scurt timp mare succes.,

În secolul al-XIX-lea, Marie-Antoine Carème (vedeti si cartea lui de bucate) a mai împărțit sosurile în patru categorii, fiecare dintre ele numind-o sos mamă. Cele patru sosuri mamă ale lui Careme erau:

    sos german, sos elaborat din ou bătut și zeamă de lămâie

    sos Béchamel, sos realizat din făină, unt și lapte

    sos spaniol, sos realizat din zeamă de carne de vacă

    sos velouté, sos elaborat din zeamă de pește, pui sau vânat

18. Sosul Maioneza . Maioneza este un sos cu o istorie lunga. Cel mai probabil provine din Spania medievala (orasul Mahon, regiunea Menorca), deoarece numele spaniol al sosului este "salsa mahonesa". Inrestul Europei a devenit popular datorita francezilor.Povestea maionezei începe din 1756, când bucătarul ducelui de Richelieu, în timpul bătăliei de la Mahon, dintre englezi şi francezi, din cauza lipsei de alimente, s-a gândit să amestece ouă împreună cu ulei fără a mai adăuga alte condimente. Acest sos a fost servit la o petrecere oferită de ducele de Richelieu. De aici reţeta maionezei a fost adusă în Franţa, apoi s-a răspândit şi în alte regiuni.

19. Tortul Opera. este o rețetă clasică frantuzească. Acest tort datează din 1903, când Louis Clichy l-a preparat prima oară la Expozitia Culinară de la Paris. În reteta originală era garnisit  și cu fulgi de foită de aur comestibilă. Dar popularizarea acestei retete va fi facuta de Cyriaque Gavillon, care prin 1955 era patisier sef la celebra si exclusivista patiserie pariziana Dalloyau

20. Tortul  Napoleon/ Millefeuille . această retetă este după unii o rețetă clasică franțuzească consemnată de prin 1773 și desavârșită de marele cofetar Marie Antoine Careme la inceputul secolului 19, în perioada de glorie a lui Napoleon Bonaparte. După alții ar fi o retetă rusească  ale carui inceputuri sunt plasate tot în  prima jumătate a secolului 19. Popularitatea sa a crescut considerabil odată cu celebrarea a 100 de ani de la victoria Rusiei împotriva lui Napoleon Bonaparte din 1812, ocazie cu care au fost servite sute de porții din deliciosul desert la curtea Tarului..

21. Prajitura Bbattenberg. Aceasta prajitura a  fost servita pentru prima data in anul 1884 in cinstea casatoriei printesei Victoria (nepoata reginei Victoria) cu printul Louis de Battenberg. Reteta originala avea blaturile roz si galbene, unite cu gem de caise, iar cele patru patrate ii reprezinta pe cei patru printi de Battenberg: Louis, Alexander, Henry si Francis Joseph.

22. Sarlota. Este un desert cu o lunga istorie dar cu controversate origini. După unii istorici, prăjitura ar fi fost la origine felul de mâncare medieval a cărui denumire era charlyt(mâncare cu cremă, în engleza veche). În secolul al XV-lea, mâncarea cu carne numită charletsera foarte populară. Bucătăria elisabetană cunoaşte un tip de desert care-i seamănă:pişcoturi sau felii de pâine unse cu cremă. O reţetă de la 1598 vorbeşte despre un fel de mâncare a cărui componentă principală este crema din diferite ingrediente:„Pişcotul este aromat cu vin alb sau sherry (vin de Xerxes) şi este acoperit cu cremă şi frişcă”După cum susţine Oxford English Dictionary, prima atestare a șarlotei apare în 1796 și, în următorul deceniu, găsim cel puţin o reţetă de şarlotă cu mere, „o prăjitură maro cu înveliș crocant și miez moale din piure de mere”.După alții însă, desertul ar fi luat numele soției regelui George al III-lea al Marii Britanii, regina Charlotte Sophia of Mecklinburg Strelitz (1744-1818), mare cultivatoare de mere, de aici şi întreaga bibliotecă de reţete de şarlote cu mere, pere, piersici şi alte fructe. Numele frantuzesc a aparut se pare insa in 1804 intr-o scriere numita Suveniruri din Paris a August von Kotzebuc. În 1807, o altă rețetă asemănătoare presupune tăierea mai multor felii de mere foarte subțiri, care sunt puse peste bucăți de pâine albă tăvălită în unt;acest blat este întins în vasul de copt. De altfel, rețeta clasică avea la bază un blat din pâine albă (sau straturi de pesmet) înmuiată în unt umplut cu piure de fructe (mere, caise, pere) sau diverse creme.Nenumărate istorii, nenumărate varianteVarianta rusească a prăjiturii a fost inventată în 1802 de bucătarul francez al regelui George al IV-lea, Marie-Antoine Carême (1784-1833), care ar fi numit astfel desertul în onoarea singurului copil al regelui, prinţesa Charlotte de Walles (1798-1817). În această variantă, desertul este o cremă pusă într-o matriță căptușită cu pișcoturi.Alţii pretind că prăjitura îşi trage numele de la Charlotte de Prusia (1798-1860), împărăteasă consoartă a Rusiei, soţia ţarului Nicolai I şi mama ţarului Alexandru II.O altă informație despre acest desert este oferită de Enciclopedia americană de mâncare și băutură, unde se spune că varianta nord-americană a șarlotei – care pierde din farmecul unei operaţiuni gastronomice complexe şi apetisante, dar câştigă în eficienţă – include o simplă bucată de cozonac sau pandişpan unsă cu frișcă, peste care este rasă, uneori, și ciocolată, ornată apoi cu o cireașă. Prăjitura este populară mai ales în orașele din estul Statelor Unite, într-o variantă de prezentare în care prăjitura este îmbrăcată într-un carton circular care, prin răsucire, împinge prăjitura în sus pentru a putea fi consumată.

23. Cocktail Bloody Mary . Cu toate ca nu prea are de a face cu istoria Angliei totusi voi face un mic comentariu. Regina Maria I a Angliei şi Irlandei este cunoscută mai mult sub porecla de „Bloody Mary” din cauza numeroaselor ruguri dedicate protestanţilor care au ars pe vremea domniei ei. Însă perioada aceea a fost caracterizată şi de alte evenimente-inclusiv multe realizări, dintre care cea mai importantă a fost instituirea dreptului femeilor de a domni. Originile sale sunt plasate la începutul secolului trecut, după Revoluția din Rusia, când nobilimea care fugea de conflicte la Paris a adus cu ea vodka și caviarul. Ferdinand „Pete” Petiot, un barman care lucra la Harry's New York Bar, aflat pe Rue Danou, la numărul 5, a început să experimenteze cu noua băutură alcoolică, pe care la început a declarat-o lipsită de gust.În aceeași perioadă, Petiot descoperise sucul de roșii la cutie, adus din SUA. Așa a început barmanul să prepare celebrul cocktail, pe care îl vindea în meniuri sub denumirea de „Cocktail cu Suc de Roșii”, pentru a evita sancțiunile impuse de Prohibiție.Apoi, Petiot a început să adauge și condimente în băutură și a redenumit-o „Bucket of blood” (Găleata cu sânge), pe care a preparat-o pentru prima dată după ce s-a mutat în Chicago și a început să lucreze într-un club de noapte. Bloody Mary s-a dovedit a fi o băutură pe placul americanilor și a căpătat faima de a fi un remediu excelent împotriva mahmurelii. Denumirea care i-a rămas, Bloody Mary, face referire la regina Maria Tudor I a Angliei și Irlandei, cunoscută și temută pentru accesele ei sângeroase de furie împotriva Protestanților

24.  Prajitura Esterházy si Malakoff. Tortul Malakoff se pare ca a devenit popular în Austria abia în secolul 20, însă urmele originilor lui duc înspre mijlocul secolului al 19-lea. Protagonistul acestei povesti este un general francez, pe numele sau Jean Pélissier, strateg de renume, cu multe victorii la activ.El a fost implicat și în razboiul ruso-turc din regiunea Sevastopol, unde se afla si una dintre cele mai importante fortarete, Makachov Kurgan. Imposibil de cucerit, această fortareață a fost o provocare pentru generalul francez care, cu multe pierderi de vieți omenești, a reușit insă să o smulgă din mâinile apărătorilor săi. Victoria lui nu a ramas neremarcată de către Îimparatul Napoleon al III-lea, care, pentru a-l rasplăti, i-a conferit titlul de conte de Malachov. Nu la mult timp, chiar și cofetarii s-au aratat impresionați de reușitele generalului și au creat un tort care a devenit cunoscut sub numele de tort Malchov sau Malakoff.

Tortul Esterhazy nu are în spate nici o bătălie, iar originile sale sunt și mai pierdute în negura istoriei decât cele ale tortului Malakoff. Unii susțin că tortul ar fi fost creat abia în secolul 20 de către cofetarii ungurii de la Budapeste, alții susțin că numele creatorului său care ar fi fost un bucătar de la curtea familiei Esterházy, s-a pierdut în cursul istoriei. Un lucru este sigur însă: acest tort a fost numit dupa Paul al III-lea Anton Esterházy de Galantha, diplomat și om de stat maghiar, aflat în serviciul dinastiei Habsburgilor, ce a trait între anii 1786 și 1866. În ce privește faimosul model cu care acest tort este decorat, se banuiește că a fost inspirat din modelul unei stofe ce poartă tot numele dinastiei Esterházy.

25. Tort Marechal. Are la baza Prajitura Jofre. In anul 1920, Maresalul Joffre a făcut o vizită în România, fiind primit de Regele Ferdinand şi de Regina Maria. Mareşalul avea “misiunea” să îl decoreze pe Regele Ferdinand cu “Medalia militară franceză”, primind la rândul său din partea regelui “Crucea de Război”. Însă omagiul cel mai interesant l-a primit din partea unor cunoscuţi restauratori bucureşteni, fraţii Capşa, care au lansat în onoarea lui o nouă prăjitură de ciocolată. Având formă cilindrică, de “petit-four”, şi fiind realizată exclusiv din cremă şi glazură de ciocolată, prăjiturica a fost botezată, simplu, “joffre”. La scurtă vreme, în reţetarul Casei Capşa a intrat şi tortul Maresal Joffre, care avea în compoziţie acelaşi tip de cremă de ciocolată ca şi prăjitura.

26. Snițel vienez. Acesta nu își are originile la Viena, ci la Veneția. Încă din secolul al XVI-lea bucătarii italieni au gătit carnea dată prin firimituri de pâine albă, și înainte lor, probabil și populația evreiască din Constantinopol. Conform legendei, șnițelul a ajuns în Austria în jurul anului 1857, cu contribuția mareșalului austriac Radetzky. Aici, șnițelul a fost perfecționat, devenind așa cum este cunoscut și apreciat astăzi: o specialitate tipic austriacă.

27. Prajitura Jerbo – Greta Garbo – Zserbo – Gerbeaud. Prajitura aceasta cu nucă și gem a preluat numele cofetăriei în care a fost creată: Cafe Gerbeaud din Budapesta. Are o istorie de aproape 150 de ani și un succes constant.

25. Tiramisu – Italia. Este prăjitura emblemă a Italiei, originară, spun unii, din Treviso. Un deliciu cu pişcoturi, mascarpone, espresso, cacao, zahăr şi ouă. Versiunea cea mai răspîndită a originilor acestui dulce plasează naşterea lui la sfîrşitul sec. al XVII-lea, la Siena cînd Marele Duce de Toscana, Cosimo III de Medici, a venit pentru cîteva zile în oraş. Cofetarii sienezi au decis să realizeze un dulce important, care să conţină ingrediente simple, dar gustoase, în onoarea marelui duce. La inceput a fost numit „zuppa del duca“ (supa ducelui). Nobilul a apreciat abilitatea cofetarilor şi gustul delicios al acestui dulce şi a decis să ducă reţeta la Firenze, de unde aceasta a depăşit uşor graniţele, ajungînd la Treviso, iar mai apoi la Venezia, urmînd ca în zilele noastre să fie cunoscută în lumea întreagă. Legenda spune că a devenit desertul preferat al celor de la curtea nobilului, căruia îi atribuiau proprietăţi afrodisiace. Astfel „zuppa del duca“ şi-a schimbat numele, primindu-l pe cel de „tiramisu“, care înseamnă „ridică-mă“.

26. Cafea Marghiloman. Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana“

27.Prajitura Pădurea Neagră origine – Germania. În germană i se spune Schwarzwälder Kirschtorte, iar reţeta originală se face cu brandy de cireşe. Şi nu vorbim de cîteva picături. Prăjitura a fost inventată de Josef Keller. Nu a primit numele după muntele Pădurea Neagră, cum ar crede cei mai multi iubitori ai acestui desert, ci mai degrabă după lichiorul specialitate din această regiune, cunoscut sub numele de Schwarzwälder Kirsch şi preparat din cireşe în alcool. Acesta este ingredientul secret care dă tortului Pădurea Neagră aroma atît de specială. Tortul Pădurea Neagră a fost prima oară menţionat printre prăjiturile de cofetărie în 1934. Cîţiva ani mai tîrziu a ajuns pe locul 13 în topul celor mai cunoscute torturi din lume.

28.Prinsesstarta – Origine Suedia . Această prăjitură are dedicată o întreagă săptămînă celebrării sale, în ultimele zile din septembrie. Reţeta originală i-ar aparţine lui Jenny Akerstrom, un cofetar de la casa regală, în anii 1900. Tortul Prinţeselor – Prinsesstarta era un tort pentru fetiţe facut din pandişpan, fructe (zmeură, căpşuni), cremă de vanilie şi frişcă naturală şi marţipan autentic. Forma semisferică este acoperita cu o cupolă verde de marţipan. Tortul este celebru în Suedia de la începutul secolului trecut. A fost tortul preferat al micilor prinţese Margaretha, Märtha şi Astrid, fiicele Prinţului Carl al Suediei şi Norvegiei, Duce de Västergötland. Iniţial acest tort s-a numit „Tortul verde” (grön tarta) dar, datorita faptului că a fost extrem de îndrăgit de micile prinţese, şi-a schimbat denumirea în Tortul Prinţeselor.

29. Pui Marengo. Este o reteţă de pui înăbuşit în sos de roşii, cu usturoi şi ciuperci. Vocile istoriei îl amintesc pe Dunand, bucătarul lui Napoleon, care ar fi creat acest fel de mâncare pentru a celebra, în anul 1800, victoria francezilor asupra austriecilor, în bătălia de la Marengo, din nordul Italiei.Napoleon avea obiceiul să nu mănânce nimic înainte de luptă, însă după o bătălie era lihnit. Nu o dată s-a întâmplat ca bucătarul să rămână fără provizii, aşa că, într-o zi, a făcut rost de un pui, de câţiva raci, de ouă, de puţin usturoi şi de câteva roşii. A tăiat puiul, l-a fript împreună cu usturoiul şi peste el a adăugat roşii tocate şi puţin coniac. Ca garnitură, a prăjit puţină pâine din raţia armatei, alături de câteva ouă şi de raci.Se spune că lui Napoleon i-a plăcut „acest fel de mâncare a victoriei“ şi ar fi poruncit să i se prepare după fiecare bătălie. Când bucătarul Dunand a pus vin alb în loc de coniac şi a scos racul de la garnitură, Napoleon a refuzat să mai mănânce. Acest fel de mâncare este ­popular şi astăzi, mai ales în Europa.

31. Cuvântul Profiterol. Aceasta denumire a existat în limba engleză încă din secolul 15 probabil imprumutat de  de la francezi. Semnificația originală în engleză și franceză este neclară, dar mai târziu a ajuns să însemne un fel de chifla/painica "coaptă sub cenușă". O rețetă franceză din secolul al XvI-lea pentru un Potage de profiteolles descrie o supă de pâinici mici uscate (probabil profiteroli) fierte în bulion de migdale și umplute cu divese cum ar fi creste de cocos si trufe. Exista o mentiune din secolul al XVI-lea despre Profiterol în romanul „Gargantua” al lui François Rabelais, care pomenea în opera sa despre «profiterolle des indulgences»., si desemna un "mic profit" făcut de servitori. ». În fapt, la vremea aceea profiterolul nu era decât o chiflă de pâine coaptă pe vatră .se va  alătura insa  vocabularului culinar francez pentru a descrie aceasta mica paine umpluta sau nu facuta din aluatul copt în cenușă. Sensul actual este atestat în mod clar în secolul al XIX-lea .Abia în anul 1881 a devenit desertul profiteroles pe care îl știm astăzi fiind inventat aluatul pentru gogoșele care a revoluționat patiseria franceză și a transformat profiterolul din vechime, în desertul sofisticat și poftit de gurmanzi. Această invenție este atribuită patisierului italian Penterelli,  bucătar al reginei Caterina de Medici, iar succesorul său, Popelini a îmbunătățit rețeta atunci când a inventat așa-zisul "pruncușor" (poupelin) ce era de fapt o prăjitură realizată dintr-un aluat de gogoșele turnat cu lingura pe o placă și uscat la foc, după care era umplut cu jeleu de fructe. Aluatul pentru gogoșele a mai fost îmbunătățit de-a lungul anilor de către patisierii celebri ai vremii, precum Avice, patisierul lui Talleyrand, dar cel care a contribuit decisiv la revoluționarea și modernizarea acestei prăjituri a fost Antonin Carême (care a inventat eclerul și alte prăjituri – croquembouches- făcute din aluat de gogoșele, umplute cu creme). Atunci a apărut, propriu-zis, adevăratul profiterol, dar nu se știe cine a fost patisierul care a avut ideea să toarne ciocolată caldă peste gogoșelele umplute cu cremă... Astazi Profiterolul este prăjitura aceea impozantă, compusă din gogoșele umplute sau “choux”-uri, cum le spun francezii cu cremă de vanilie și garnisită cu diferite sortimente de înghețată, frișcă și ciocolată. Cele mai delicioase Chou à la crème-uri sunt cele care sunt învelite în ciocolată.

31. Cheesecake . Povestea sa călătorește pe tot  globul si in toate epocile .Prima "prajitura de brânză" se pare ca a fost facuta in insula greacă Samos. Se considera in Grecia antica ca  cheesecake-ul era o o sursă bună de energie existand dovezi că acesta a fost servit sportivilor în timpul primelor olimpice din 776 î.H. Gasim prim reteta de chesecake la Scriitorul Atheneus din Naucratis este creditat pentru scrierea primei rețete de cheese cake din Grecia în jurul anului 200 d.Hr. in lucrarea sa Deipnosophistaí (Δειπνοσοφισταί) derives from the combination of deipno- (δειπνο-, "dinner") and sophistḗs (σοφιστής, "expert, one knowledgeable in the arts of ~")-Filosofia mesei lucrare in 15 volume Cea mai recentă atestare menționată a unui cheesecake este făcută de medicul grec Aegimus (secolul al 5-lea î.Hr.), care a scris o carte despre arta de a face placinte cu branzeturi (plakουντοποιικόν σύγγραμμα-plakountopoiikon sungramma). Dar o gasim mentionata si in cea mai veche carte de bucate cunoscuta cea a lui  Archestratos parintele gastronomiei cum este cunoscut acesta.

32. Salată Waldorf.  La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, faimosul Hotel Waldorf-Astoria din New York a fost un deschizator de drumuri pentru  creațiile culinare. Renumitul Chef din acea perioada Oscar Tschirky, a adus creații memorabile cum ar fi ouăle Benedict de care am vorbit, tortul Red Velvet precum si salata care poarta numele hotelului cu cuburi de mere, telina si mayonaisse (mai tarziu se vor adauga nuci, struguri si salata). Aceasta salata a fost facuta in 1896, la balul de caritate al Spitalului de copii Saint Mary,

33. Dom Pérignon (vin spumant) – Dom Pérignon (1638–1715), (Pierre) a fost un calugar francez benedictin expert in vinuri ( Oenolog cum este cunoscta astazi profesia) . El a dezvoltat si produs prima bautura spumanta spre sfarsitul secolului al XVII-lea.

34. Frappe-ul  grecesc. A devenit un simbol al culturii băuturilor  în perioada postbelică. Deși Freddo capucino sau expreso, alte invenții grecești caștigă din ce în ce mai mult teren, Cafe frappe până la această dată rămâne cea mai populară băutură de cafea printre greci. Totul a pornit de la Dimitris Vakondios care a inventat accidental la Târgul Internațional din Salonic din 1957.Dimitris Vakondios, angajat al reprezentantului companiei Nestlé. Nestlé introducea in acea perioada o nouă băutură de ciocolată pentru copii, produsă instantaneu într-un agitator. În timpul unei pauze, Vakondios dorea să-și prepare pentru el un Nescafé Classic, dar negasind apă fierbinte, a  amestecat cafeaua instant cu apă rece într-un agitator. La pregatirea lui se poate folosi sau nu lapte condensat .Teoretic nu s-ar chema frappe deoarece nu se agita intr-un shaker. In cazul rar in care nu exista acel mixer de facut spumă, mai ales în zona marinarilor, se folosește termenul  de argou κουταλάτος (koutalatos, care se pronunță: [kuta'latos], "făcut cu lingurița") sau καραβίσιος (karavisios, care se pronunță: [karaˈvisios], "de pe nava") . Ori ce variantă ar fi se deosebește de cel francez după care si-a inspirat și numele deoarece acesta din urmăa folosește cafea espreso sau cafea la cafetiera care se rastoarnă rece sau caldă peste amestecul facut in blender din lapte condensat,înghețată,vanilie și gheață sfarâmată.

36. Rigó Jancsi. –Prajitura Imperiului  este denumita dupa un violonist tigan Rigo Iancsi care avea si porecla de Iancsi pasarea neagra . el este cunoscut si datorita scandalului in 1896, cand Clara Ward, Princesse de Caraman-Chimay aflata intr-un restayrant cu sotul ei Printul se va indragosti de acest violonist foarte talentat va fugi si se va marita cu el.

37.Tournedos Rossini – Gioacchino Rossini (1792–1868), compozitorul italian s-a facut cunoscut și ca un gurmand. Sunt multe preparate în cartea de bucate care ii poartă numele. De pildă acest preparat se face din muschiuleț de vită - cel numit filet mignon , prăjit în unt, servit pe o bucată de pâine prajită și acoperit cu o bucată de foie gras, asezonată cu trufe negre și stropit totul cu sos de Madeira.

38. Sosul Bechamel.-poartă numele marchizului Louis de Béchamel, Marquis de Nointel (1630–1703) titlu de altfel cumpărat. El deținea titlul onorific de șef al serviciilor lui Louis XIV. Larousse Gastronomique consemnează că sosul bechamel este o îmbunătățire a unuia similar, datând mai demult, toscanul „salsa colla”, importat din Italia în Franța de Caterina de Medici. Sosul bechamel se spune că a fost făcut de François Pierre de la Varenne (1615–1678), bucătarul marchizului  d'Uxelles, fiind dedicat lui  Béchameil pentru a-l flata. Acest lucru nu s-a lasat fară urmări astfel încat Ducele de  Verneuil fiu natural dar din  afara casatoriei Regelui Henric al IV-lea și deci frate cu Ludovic al XIII-lea. El fiind și cel care va demisiona în favoarea cardinalului Mazarin, și care va face o afirmație usturatoare pentru Bechamel. "Acest individ Bechamel a avut tot norocul!" "Eu mananc pui cu acest tip de sos de peste 20 de ani inainte de ase naste el dar nu am avut sansa ca numele meu să fie dat nici macar unui sos de mai puțină importanta.

36. Savarina. Aș vrea să închei această prezentare cu o prajitură care este deliciul superlativ al orcărei copilării, prăjitura supremă, savarinai,inventată de o bunică, în Polonia secolului al XIV-lea, savarina era inițial departe de cea ce savurăm azi: un simplu aluat dospit, copt în formă cilindrică și garnisit cu fructe uscate. I-a fost preparată și regelui Stanislas Leszczynski, un mare amator de dulciuri. Fostul rege al Poloniei și socru al lui Ludovic al XV-lea (fata sa Maria...), a strâmbat din nas: prăjitura era „prea uscată” pentru gusturile regale, astfel că bucătarul personal, Nicholas Stohrer, a venit cu ideea de a aromatiza desertul și de a-l stropi cu vin de Malaga (în epocă romul era considerat băutura borfașilor, și nu se preta să ajungă la papilele gustative regale).Regele a botezat prăjitura „Baba”, referindu-se exact la bunicuțele care au inventat- o.

Ceva mai târziu, în 1725, Nicholas Stohrer inventivul bucatar ajunge la Paris, odată cu Marie, fiica lui Leszczynski, care s-a măritat cu Ludovic al XV-lea. La Paris isi deschide o patiserie la numarul 51, pe Strada Montorgueil,. A deschis la Paris prima patiserie din capitala Franței, pe Rue Montorgueil 51.. Aici servește „ baba ” – bătrâna brioșă uscată, stropită cu vin de Malaga, parfumată cu șofran și servită cu cremă de patiserie (ouă, lapte și vanilie). Mai tarziu in 1844, trei frați patiseri, Arthur, Augustus și Narcissus Julien, care își făcuseră ucenicia în patiseria deshisă de bucătarul regelui polonez, au desăvârșit vechea „baba”. Au copt un aluat pufos, moale și l-au însiropat cu o licoare secretă creată de Augustus. Numele prăjiturii a fost un omagiu adus celebrului gastronom și scriitor francez Jean-Anthelme Brillat-Savarin (1755 – 1826): „Le savarin”. Rțeta siropului păstrată sub cheie de Augustus Julien conținea apă, zahăr, zahăr vanilat, Kirsch, apă de trandafiri anisette, apă de marască, mentă, flori de portocale, pelin, ulei de migdale amare și absinth. Frații Julien au copt savarina într-o formă specială (un cilindru metalic cu alt cilindru în mijloc).